Max Frisch- "Numele meu fie Gantenbein", sau de ce nu ne ajunge o singura viata ca sa traim un moment

Da, Frisch e d'al lui Nietzsche. In sensul in care e "self-assertive" desi indiferent la ceea ce inseamna "self" de fapt. Da, Frisch e existentialist; se vede din titlu. Frisch e multe lucruri in cartea asta si cartea asta e multe lucruri in mainile tale.
Sa zicem ca ai orbit la 15-16 ani. Trecand peste parafraza, nu esti tot un om normal? Oare nu ai deja-vu-uri? Oare nu ai in vocabular expresii de tip "vom trai si vom vedea"? Sa zicem ca nu ai orbit dar ai fi putut sa orbesti. Oare nu devii mai sensibil la deja-vu-uri si expresii ca "veni, vidi, vici"?
Poti afla despre "Numele meu fie Gantenbein" ca este un roman al posibilitatilor, un roman ironic, intr-o oarecare masura ironic, intr-o oarecare masura autobiografic si, pe alocuri, te asigur, e confuz al dracu'! Le poti afla de pe net. Acum, prin prezenta mai poti afla de pe net si altele.
E natural ca povestea nu prezinta asa de mult interes pentru ca nu e atat de mult o poveste cat un blueprint al unui labirint multidimensional corespondent mintii unui scriitor. Am mai gasit aceeasi structura elaborata pe proiectie la Jurnalul de scriitor al lui Dostoievsky. Alt existentialist. Pai da, pentru ca ce poate fi mai impresionant decat actul de impersonare a divinului prin simpla insertie a vointei in text? Ce e surprinzator la Frisch e modul dezinteresat in care face asta. Spre deosebire de omologul sau slavofil enuntat anterior, Frisch o face pentru poveste. Drumul prin carte e un drum prin diverse viziuni ale unor personaje mereu in schimbare, o calatorie care te poarta prin zeci de ani in doua pagini si prin clipe infime in zeci de pagini.
Ce e vizibil si de neinteles? Ce e ascuns [in sensul ca e tabu] si totusi e informatie publica nerostita? Asta e cartea care iti arata. Faptul de a incarna personaje cate 200 de pagini pentru a le transforma complet, lasand doar numele, e fascinant, intr-adevar. Dar faptul de a prezenta pe rand toate perspectivele personajelor, mutand naratorul in ele cu tot cu propriul caracter si imbinandu-le absurd e pur si simplu dementa. Demential. Isteric. E ireal. E o poveste paronimica, pe alocuri capricioasa, misogina si psihologica. Degradant de psihologica. Imagineaza-ti acelasi subiect tratat obsesiv, intelegator, uman totusi, cu calm, construit in amanunt, dar fara implicare si apoi sters fara regret. Ceva ce ar trebui sa se numeasca umanizare a naratorului, daca am putea vorbi de narator aici.
Frisch e ceea ce ai face in fiecare secunda in cazul in care in secunda anterioara ai fi ales altceva. Transformarile lui se produc volitiv, iniferent ca vointa e a personajului sau a demiurgului sau pseudo-narator. Alegi sa fii orb sau alegi sa te prefaci ca esti orb. Pura curiozitate si egoism sau gelozie extrema si resursa disperata, transformarea incadreaza mereu un proces psihic cu iz de epifanie generata de mijloace de transport, de miracolul pe care il constituie distantele si de o disponibilitate continua de a permuta. Ceea ce e curios e faptul ca isi gaseste un echilibru constant intre ceea ce e solid [desi nu neaparat real, de multe ori chiar deloc real] si ceea ce e ornament. Si Frisch stie ce e ornamentul. Are arabescur fascinate de propria creatie pe care le marcheaza ca fiind imaginative, uitand ca e deja parte din mecanismul propriei inchipuiri.
Realitatea despre viata si moarte e destainuita in povestile marcate pentru a fi spuse unei manichiuriste (care e de fapt o curva, care de fapt moare, care de fapt nu a existat, care e de fapt geniul cartii). Toate povestile astea sunt covarsitoare, cu inteles si semnificatie, scurte si elucidante. Sunt delicioase, idealiste, contrastante, colorate si ornamentale. Sunt bomboanele de pe coliva.
E greu sa te decizi ce sa caracterizezi intai. Dar l-as caracteriza pe Max ca fiind halucinogen. Pentru fumatorii de iarba, l-as caracteriza ca fiind un trip cu o instalatie de distilare inchisa intr-o instalatie de distilare conectata la un meth-lab. Un trip cu multe nume si multe intamplari, un trip care te face sa realizezi cate persoane sunt in tine cand esti singur si cate persoane sunt in tine cand nu esti de fata la propria incinerare. Desi esti afara, ascuns dupa vreun pom ca sa nu intre cei prezenti in panica.
Max Frisch scrie ca ceva ce a scris tot el. Tot in cartea asta. Scrie ca un fals orb angajat ca ghid turistic. Ca ghidul turistic pe care esti tu nevoit sa il lamuresti in legatura cu ceea ce vezi.
Max scrie ca un animal fara memorie pe termen lung, scapat intr-un tarc de povesti contradictorii. Te paste socul logicii daca ii dai curs. Te sfatuiesc sa o faci.

Un american la Londra

Era o replica dintr-un film romanesc pe care nu stiu cum sa-l intitulez. Unul venea la una si ii spunea dramatic "De mult te urmaresc. De mult vreau sa te fut"

Ei bine, da. Treci cu mult bun simt peste faptul ca exista o adaptare cinematografica americana dupa "Portretul lui Dorian Gray" in care ai telefoane, masini si aparate de fotografiat din alea cu acordeon dar care pot fi transportate de orice gagica liberala, mai ceva ca un polaroid.
Aud pe cineva ca a auzit pe cineva spunand despre Inglorious Bastards ceva. Ce va sa zica baietul? Ca ar fi o realitate alternativa, nu-i asa? Ca e interesant, nu-i asa? Uite ce s-ar fi putut intampla: O haita de americani (de origine semitica) se parasuteaza in Europa. Umbla lelea si omoara nazisti, devin legende, il sperie pe Hitler, ii sperie pe nemti, au tot felul de gadget-uri de ultima generatie [unde n-ar ajunge la ea!] si in final, sa vezi frate, ca il omoara pe Hitler. Acum, nu sunt eu ala nesimtit care sa ingradeasca o creativitate deja ingradita de faptul ca trateaza teme istorice.
Dar daca modificarea istoriei era o mina de aur, atunci ar fi fost multi scriitori proletcultisti, propagandisti sau pur si simplu prost informati in topurile vanzarilor la edituri. America e aproape de un sfarshit adanc. Business Standard punea intre motivele cele mai importante ale crizei financiare transferul unor sume enorme in moneda americana catre conturi din China. Sume atat de mari incat nu pot fi evaluate. Va dati seama cate vapoare sunt acum in apele internationale batand moneda americana. Dar ei, americanii, vreau sa zic, sunt pasionati de altele: il platesc pe Brad Pitt sa-si irige fata pana cand arata ca un real hill-billie. Apoi fac un film care sa rupa topurile: un film despre cum ei ar fi facut ce n-au facut, daca nu s-ar fi nimerit sa se faca de cacat. Frate, e ca un facut!
Amintindu-ne de toti super-eroii din State, ne gandim bine ca singurul om despre care stim ca poate, in momentul de fata sa faca din haita asta de pseudo-actori o banda de super-eroi este Tarantino. Previzibila miscare, nu?
Am cautat review-uri (cred ca e prima data cand fac asta) si am gasit doar caracterisari ca "visionary", "genius", "creative" etc
E redundant sa mentionez ca niciuna dintre acestea nu poate fi aplicata logic la o opera istorica. Cu atat mai putin la una care se naste din frustrari de decenii intregi si se bazeaza pe inconstienta cu care europenii emuleaza tot ce e tehnologic avansat pentru a modifica istoria. Nu glumesc. O sa vedeti cand o sa cititi scriptul filmului astuia in cartile de istorie ale copiilor vostri.
Pentru cei care vor un rezumat a ceea ce e scris aici, aveti un video de 1,11 min in urmatorul link: http://www.youtube.com/watch?v=lyHSjv9gxlE